Curtea Europeană a Drepturilor Omului
| | Hotărâre din 06/07/2010 în Cauza Lefter Niţă împotriva României (Cererea nr. 9.410/04)
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 538 din 29/07/2011 Actul a intrat in vigoare la data de 29 iulie 2011 |
|
În Cauza Lefter Niţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită în cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 16 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 9.410/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Lefter Niţă (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 ianuarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 2 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. La 27 noiembrie 2001, reclamantul, cadru militar pensionat, a introdus în faţa Tribunalului Vrancea (tribunalul) o acţiune împotriva Ministerului Apărării Naţionale (ministerul), pentru a obţine restituirea impozitului reţinut pentru plata compensatorie primită la ieşirea la pensie. Prin Hotărârea din 20 decembrie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat ministerul la plata sumei de 45.642.613 lei, aproximativ 1.620 euro la data respectivă. Această hotărâre a rămas definitivă în urma unei decizii din 5 martie 2002 a Curţii de Apel Galaţi (curtea de apel), care a declarat nul recursul ministerului.
7. Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare (cale de atac extraordinară) în faţa Curţii Supreme de Justiţie, motivând că instanţele menţionate anterior nu interpretaseră corect dreptul aplicabil în speţă. Prin Hotărârea din 22 aprilie 2003, Curtea Supremă a admis recursul în anulare şi a respins acţiunea reclamantului. Hotărârea Curţii Supreme a rămas definitivă la 14 iulie 2003. La 22 octombrie 2003, dosarul complet al cauzei a fost retrimis la grefa tribunalului.
8. În urma unei hotărâri definitive din 4 aprilie 2007 a Tribunalului Buzău, prin care reclamantul era obligat să restituie suma primită, actualizată şi incluzând cheltuielile de judecată, în ianuarie 2008, acesta a început să restituie suma respectivă în tranşe lunare de 300 lei noi, şi anume aproximativ 80 euro.
9. Legislaţia internă relevantă este descrisă în Hotărârea Stere şi alţii împotriva României (nr. 25.632/02, pct. 19-24, 23 februarie 2006).
10. Potrivit art. 261 alin. (3) din Codul de procedură civilă (CPC), doar hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel sunt comunicate părţilor. Hotărârile definitive pronunţate în ultimă instanţă nu sunt comunicate persoanelor în cauză, cărora le revine sarcina de a face demersurile necesare pentru a lua cunoştinţă de acestea. În temeiul art. 264 alin. 1 din CPC, hotărârile trebuie motivate în termen de 30 de zile de la pronunţare. Cu toate acestea, după redactare, hotărârea urmează o cale care implică semnături ale judecătorilor, clasificarea de către grefă a dosarului şi trimiterea acestuia din urmă fie direct la grefa instanţei care a examinat cauza în primă instanţă (arhivare finală), fie - în cazul unui recurs extraordinar pendinte - la diferitele instanţe competente (Regulament privind organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie).
ÎN DREPT
I. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
11. Guvernul susţine că, introducând cererea la 19 ianuarie 2004, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Acesta consideră că, în absenţa unor demersuri din partea sa la grefa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a obţine o copie a Hotărârii din 22 aprilie 2003, acest termen a început să curgă cel mai târziu la 14 iulie 2003, data la care a fost redactată hotărârea [mutatis mutandis, Z.Y. împotriva Turciei (dec.), nr. 27.532/95, 9 iunie 2001] şi de la care reclamantul a avut posibilitatea de a solicita o fotocopie. În această privinţă, Guvernul prezintă o adresă din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia hotărârea redactată a fost depusă în arhivele acesteia la 14 iulie 2003, iar la 22 iulie 2003 dosarul complet a fost retrimis la Curtea de Apel Galaţi.
12. Reclamantul respinge acest argument şi susţine că doar după 21 octombrie 2003 a avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de motivarea hotărârii, atunci când dosarul a ajuns la instanţă. Astfel, acesta depune la dosar un certificat emis de grefa instanţei, potrivit căruia dosarul i-a fost retrimis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 21 octombrie 2003.
13. Curtea observă că decizia internă definitivă este hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2003. Având în vedere că dreptul intern nu prevede obligaţia de a notifica părţilor deciziile pronunţate în ultimă instanţă, rămâne să se stabilească, în lipsa notificării, data la care această hotărâre a fost pusă efectiv la dispoziţia părţilor [mutatis mutandis, Partidul comuniştilor (nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (dec.), nr. 46.626/99, 16 decembrie 2003, şi Potop împotriva României, nr. 35.882/97, pct. 32, 25 noiembrie 2003). Or, Curtea subliniază că, deşi data redactării hotărârii, şi anume 14 iulie 2003, nu este contestată, în schimb, nimic nu permite să se cunoască data la care reclamantul ar fi putut în mod rezonabil să ia cunoştinţă de conţinutul acesteia.
14. În această privinţă, Curtea observă că nici data la care o hotărâre este redactată şi depusă la grefă nu este comunicată părţilor. Dreptul intern prevede un termen de 30 de zile pentru redactarea unei hotărâri, dar, precum în speţă, acest termen nu este întotdeauna respectat. Prin urmare, nu se poate considera că data de 14 iulie 2003 era previzibilă pentru reclamant ca dată de la care ar fi putut solicita o copie a hotărârii. În plus, trebuie să se ia act de faptul că, în practică, copii ale hotărârilor definitive sunt puse la dispoziţia părţilor de grefa instanţei care a examinat cauza în primă instanţă, unde este arhivat dosarul cauzei. Or, în speţă, dosarul cauzei nu a fost trimis înapoi la grefa instanţei decât la 23 octombrie 2003. În circumstanţele cauzei, Curtea nu observă niciun motiv pentru a nu considera rezonabilă perioada scursă pentru a lua cunoştinţă de motivarea hotărârii respective.
15. În consecinţă, Curtea consideră că prezenta cerere, introdusă la 19 ianuarie 2004, şi anume în termen de 6 luni de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii Curţii Supreme, nu era tardivă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
În concluzie, excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe caracterul tardiv al cererii va fi respinsă.
16. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a obligaţiei de a restitui suma încasată în temeiul unei hotărâri ce a dobândit autoritate de lucru judecat. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care prevede:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
18. Guvernul recunoaşte că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 5 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Totuşi, apreciază că ingerinţa respectivă este compatibilă cu dispoziţiile celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că este legală şi proporţională cu scopul legitim urmărit.
20. Curtea observă mai întâi că nu se contestă că, în temeiul hotărârii definitive din 5 martie 2002, reclamantul avea o creanţă asupra statului suficient determinată pentru a fi exigibilă. De altfel, ministerul i-a plătit suma respectivă de care a putut beneficia până la pronunţarea hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2003, prin care acţiunea sa a fost respinsă. Aşadar, această hotărâre a reprezentat o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său de creanţă şi, prin urmare, în dreptul său la respectarea bunurilor.
21. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în Cauza Stere şi alţii, citată anterior, că intervenţia procurorului general, după încheierea unei proceduri la care nu era parte şi care a condus la anularea integrală a creanţelor asupra statului, întrerupea echilibrul just care trebuie păstrat între protecţia dreptului la respectarea bunurilor şi cerinţele interesului general. În prezenta cauză, întrucât faptele sunt similare, nimic nu justifică îndepărtarea Curţii de la această concluzie.
23. Invocând art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea acţiunii sale, în urma unui recurs în anulare, şi de faptul că Curtea Supremă nu ar fi fost independentă şi imparţială şi nu ar fi ţinut seama de dreptul aplicabil. De asemenea, acesta pretinde că procedura în faţa Curţii Supreme ar fi fost inechitabilă. Din perspectiva art. 14 din Convenţie, reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări în raport cu alte persoane care, aflate într-o situaţie similară, nu au fost obligate să restituie sumele încasate, în măsura în care procurorul general nu a introdus recurs în anularea deciziilor pronunţate în favoarea acestora.
24. Având în vedere constatarea la care a ajuns, prevăzută la pct. 21 şi 22 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere.
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
26. Reclamantul solicită ca statul să renunţe la executarea silită împotriva sa. De asemenea, acesta reclamă restituirea sumelor pe care le-a plătit deja statului, invocând faptul că, începând din ianuarie 2008, a început să plătească sume lunare în valoare de 80 euro (EUR) şi depunând la dosar copii ale dovezilor de plată efectuată în primele 4 luni ale anului 2008. Prin Comunicarea din 19 mai 2009, acesta precizează că a continuat să plătească aceste sume lunare în toată această perioadă. Cu titlu de prejudiciu material, acesta solicită în al doilea rând acordarea unei sume în valoare de 1.000 EUR reprezentând profitul pe care l-ar fi putut realiza între 1 iunie 2000 (data pensionării sale) şi 4 iunie 2002 (dată la care i s-a plătit suma care corespundea impozitului reţinut de minister). În plus, acesta solicită daune morale a căror valoare este lăsată la aprecierea Curţii.
27. Guvernul arată că nicio procedură de executare silită nu a fost declanşată împotriva reclamantului pentru a recupera suma în litigiu. Cu toate acestea, admite că, în cazul în care se constată o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, cea mai bună reparaţie este aceea de a pune capăt procedurii de executare silită sau, eventual, de a restitui sumele plătite deja de către reclamant. Cu privire la a doua cerere cu titlu de prejudiciu material, acesta observă că nu există o legătură de cauzalitate între suma reclamată şi pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care face obiectul litigiului din faţa Curţii. Cu privire la prejudiciul moral, acesta reaminteşte jurisprudenţa Curţii în materie, citând cauzele Stere, menţionată anterior, pct. 62; Stîngaciu şi Tudor împotriva României, nr. 21.351/03, pct. 47, 3 august 2006, şi Valer Pop împotriva României, nr. 26.511/04, pct. 42, 13 decembrie 2007.
28. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică conformă Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora a fost constatată o încălcare a Convenţiei.
29. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 2.800 de euro pentru toate prejudiciile.
31. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
C U R T E A:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere;
a) că, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, statul pârât trebuie să plătească reclamantului suma de 2.800 EUR (două mii opt sute de euro) pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, sumă care trebuie convertită în moneda naţională la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
| | | |
| | Josep Casadevall, preşedinte | Santiago Quesada, |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu